Biserica Sfântul Dumitru din Centrul Vechi al Bucurestilor, mai este cunoscuta sub numele de biserica Bălăcenilor, sau "St. Dumitru Postă", din cauza vecinitatii cu Palatul Postelor, sau in timpuri i se mai spunea si "Biserica de Juramânt".

​

Dacă fraza "a renaste din cenusă" ar trebui ilustrata, nu exista exemplu mai bun decât soarta acestei biserici, căci ea a fost demolată, reconstruită, apoi părăsită si abandonată, apoi reconstruită din nou din temelii, si din nou arsă sau distrusă de vreun cutremur sau pacoste a vremii, de atâtea ori incât doar un miracol mai face ca ea sa fie astăzi in picioare, asa cum o stim.

​

Iată povestea ei:

 

Biserica Sfântul Dumitru  a fost în a doua jumătate a sec. XVI o biserică din lemn, în jurul căreia erau înălţate câteva chilii, alcătuind astfel un mic lăcaş mănăstiresc închinat mănăstirii Vladatos din Salonic.

 

A fost distrusă la scurtă vreme, poate pe vremea ocupării Bucureştilor de către Sinan Paşa în 1596,

În urma invadării Țării Românești de oastea condusă de Koça Sinan Pașa, casele, bisericile și mănăstirile au fost incendiate, atunci arzând și vechea biserică Sf. Dumitru.

​

Mai târziu este menţionată într-un document in jur de 1640 – este prima mențiune a bisericii "Sfeti Dimitrie".

 

A fost reconstruită sau reparată pe la 1674 de Aga Constantin Bălăceanu şi tatăl său, vornicul Badea Bălăceanu zis Uşurelul, Cum biserica se afla vecină cu casele lor, i s-a mai spus şi biserica Bălăceanului.

 

7 Martie 1680 – este amintită ctitoria lui Badea Bălăceanul conte al Sacrului Imperiu Roman (de Națiune Germană), Matei Bălăceanul și Constantin Aga Bălăceanul. Bisericii i se spune „Biserica de jurământ Sfeti Dimitrie”. Nu se arată de când ori cine a ctitorit biserica, dar este clar că fusese ridicată anterior acestei date.

​

Numele de "Biserica de Jurământ" vine de la obiceiul ca aici să fie făcute jurămintele solemne, tradiţia cerând ca împricinatul să se înfăşoare cu brâul Maicii Domnului şi să jure dinaintea uşilor împărăteşti, în prezenţa preoţilor că va spune adevărul.

 

1741-1746 – biserica Bălăcenilor – probabil avariată de vreme, de cutremure, (unul puternic avusese loc în 1738), de mâna omului – este rectitorită de către vătaful de copii de casă Stroe Râmniceanul.

"Vătaful de copii",  adică funcţionar ce se ocupa de problemele legale privitoare la copii, începe reconstrucţia bisericii de astă dată "din zid nu din lemn".

 

1750 – înainte să se călugărească la Schitul Țigănești-Ilfov, Safta Asan-Micșunescu, mama lui Constantin III (Dinu) Bălăceanu, de la Stolnici, lasă acestuia "o casă în București, în mahalaua Sf. Dumitru".

​

Între 1769-74 și 1778 – strada Sf. Dumitru (ori poate Ulița Brâncoveanului, de mai apoi), se numea "Podul Bălăceinului ce merge spre biserica Sf. Dumitru".

​

14 Iunie 1785 – într-un act semnat de către Maria grofoaia Bălăceanca, se precizează că o casă dăruită de ea bisericii Sf. Gheorghe-Vechi (altă ctitorie bălăcenească din veacul al XV-lea), se găsea "peste drum la altarul bisericii Sfîntului Dimitrie, pă locul dumneaei jupînesei Marii Bălăceanchii".

​

1797 – biserica era dărăpănată

​

14 Octombrie 1802 – cutremurul cel mare doboară biserica rectitorită de Râmniceanul

​

28 August 1804 – un incendiu izbucnit în Târg avariază biserica, încât este necesară reconstruirea ei din temelii.

​

1807 – începe reconstruirea bisericii Sf. Dimitrie. Se adoptă stilul neoclasic, de ambianță germană (austriacă) – țările germanice se aflau sub influența lui Winckelmann, teoreticianul neoclasicismului.

​

1819 – se încheie prima fază a reconstrucției bisericii. Autorul proiectului a fost Iosif Weltzbau, sau "arhitector".

​

1826 – se pare că în acest an ar fi fost realizată o parte a picturii

​

Octombrie 1837-1843 – se reiau lucrările la biserica Sf. Dimitrie.

Biserica este finalizată, probabil, tot în stil neoclasic.

Cu acest prilej, pereții interiori sunt împodobiți cu o pictură nouă, în stil realist, occidental, datorată lui Carol Pop de Szathmary. Este unicul ansamblu murală de pictură religioasă păstrat de la acest maestru al artelor dinainte de Unire.

Se păstrează contractele dintre ctitor, arhitect, constructor (Atanase dulgher) și pictori (Ioan, Mincu și Costache, influențați de pictorul italian Giuliani).

​

23 Martie 1847 – Focul cel mare avariază biserica (acoperișul și o parte din interior), fiind necesară reconstrucția/refacerea.

​

1847-1852 – se desfășoară refacerea bisericii.

Turla a fost reconstruită din lemn învelit cu tablă, profilată cu motive neoclasice. Pictura datorată lui Szathmary a fost refăcută, iar turla repictată de către meșterii zugravi.

​

1912 – biserica era din nou abandonată, fără enoriași și amenințată cu dărâmarea.

La inițiativa urmașului ultimilor ctitori, avocatul Ioan C. Filitti, cu sprijinul Primarului general al Capitalei, biserica Sf. Dumitru a fost restaurată. A fost târnosită în ziua de 30 Mai 1930.

​

După primul război mondial găsim biserica din nou în paragină.

Academicianul I. C. Filitti se opune vehement demolării.

​

9/10 Noiembrie 1940 – a fost afectată de cutremur, dar nu foarte grav.

​

4 Martie 1977 – cutremurul provoacă avarii ușoare.

​

În curte se păstrează diferite piese, unele sculptate, recuperate din cercetările arheologice efectuate în decursul timpului.

​

Simbolic, biserica a avut un destin apropiat cu cel al Bălăcenilor, persecutati, prigoniti, privati de proprietatile lor, precum biserica dărâmata până la temelii, ei au reusit de nenumărate ori să "renască",  sa urce din nou si să reusească să poarte mai departe numele familiei.

​

Putem vedea si o oarecare răzbunare a sortii, căci pe când orice urmă a pierit aici din constructiile lui Brâncoveanu pe locurile Bălăcenilor, peste veacuri biserica stă in picioare si i se mai spune si astazi, biserica Bălăcenilor.

 

 

Sursa: www.sfantuldumitruposta.ro

​