Portretul din imagine este realizat de Constantin Bălăceanu-Stolnici, care spune despre Ion Bălăceanu că este "cu mult cel mai de seamă membru al familiei".

​

Intr-adevăr Ion Bălăceanu  (1828-1914) a fost ministru de Externe,  primul diplomat român căruia i-a fost recunoscut statutul de ambasador (reprezentant al unui stat suveran), la 11 Septembrie 1878,  de către Austro-Ungaria.

în 1866, reuşeşte, împreună cu Napoleon III, să aducă dinastia Hohenzollern în ţară.

​

Oficial, Ion Bălăceanu este fiul logofătului Constantin Bălăceanu şi al Mariei Văcărescu.

De fapt, se pare ca era fost fiul natural al fostului domn Alexandru Ghica (1834-1842) şi al Mariei Văcărescu, căsătorită cu Constantin Bălăceanu, părintele său legitim. Constantin Bălăceanu îndeplinise o serie de importante funcţii, între care aceea de ministru al Justiţiei, dar se pare că era un personaj destul de şters.

​

Tânărul Bălăceanu a fost trimis la împlinirea vârstei de 10 ani în Franţa, unde s-a aflat apoi timp de un deceniu, urmând în fapt acelaşi traseu biografic ca şi alţi tineri fii de boieri de vârsta sa în număr atunci de câteva sute. A urmat studiile liceale la celebrul Liceu „Louis le Grand“ unde, de-a lungul timpului, au studiat alte zeci şi zeci de români.

După susţinerea bacalaureatului, a făcut studii de drept.

S-a implicat în activităţile românilor de acolo audiind, de exemplu, prelegerile de la College de France, ale celebrilor filo-români J. Michelet şi E. Quinet, implicându-se în activităţile Societăţii românilor de la Paris, unde a cunoscut şi s-a împrietenit cu cei mai de seamă reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste din care el însuşi a făcut parte.

la Paris, audiind prelegerile unor pesonalităţi care vor deveni mari prieteni ai românilor, între care Jules Michelet.  Devine membru al  „Societăţii studenţilor români de la Paris” (infiinţată în 1845), împreună cu I.Ghica, C. Negri, V.Alecsandri, N. Bălcescu, D.Bolintineanu.

​

În perioada imediat premergătoare izbucnirii Revoluţiei de la 1848 a revenit în ţară, prin Marsilia şi Constantinopol, în compania lui V. Alecsandri şi Costache Negri s-a implicat fără rezerve, la cei 20 de ani ai săi, în evenimentele revoluţionare de la 1848, fiind prefect de Muscel.

În septembrie 1848, din proprie iniţiativă a lua drumul exilului, benevol ales, dar care a devenit apoi obligatoriu, fiind cuprins în iulie 1849 pe lista celor cărora li se interzicea pe termen nelimitat revenirea în ţară.

La fel ca şi prietenul său mai vârstnic, Nicolae Bălcescu, s-a implicat în evenimentele din Transilvania. A fost astfel o vreme la Braşov, Sibiu sau în Ţara Moţilor, în apropierea lui Avram Iancu.

Cu un paşaport englez, s-a deplasat o vreme la Constantinopol, după care a revenit din nou prin Serbia, în Ungaria şi Transilvania, unde vremelnic a avut şi funcţia de aghiotant al comandantului şef al armatei maghiare, generalul polonez Josef Bem.

​

S-a spus despre rolul lui Bălăceanu în Revoluţia din 1848 că a fost  secundar.

Totuşi, numele său se află pe lista revoluţionarilor care vor avea interdicţia de a se reîntoarce din exil în ţară.         

De fapt, el va îndeplini în timpul acestor evenimente şi ulterior o serie de însărcinări mai ales de natură diplomatică, deşi era destul de tânăr.

Astfel, în cursul revoluţiei, se dovedeşte un bun  negociator în discuţiile încordate cu marii boieri , care se mirau că unul de-al lor se află printre revoluţionari.

Din însărcinarea lui Ion Ghica, îl întâlneşte pe revoluţionarul italian Mazzini căruia în cere să înlesnească  reconcilierea romano-maghiara si  formarea unei legiuni revolutionare române care să lupte alături de forţele maghiare, ceea nu se poate realiza.

​

Odată cu terminarea evenimentelor revoluţionare din Imperiul habsburgic, a luat drumul Occidentului. Trecând prin Viena a ajuns în spaţiul francez, unde, cu mici întreruperi, a stat peste şase ani la Paris, Montpellier şi Nisa. În 1853, odată cu izbucnirea conflictului ruso-otoman, la fel ca şi alţi exilaţi, a încercat fără succes să pătrundă în ţară, fiind nevoit a relua drumul occidentului, stabilindu-se o vreme şi în Elveţia.

Abia în 1856, după opt ani de peregrinări peste hotare, a revenit la Bucureşti. A început o nouă etapă a vieţii sale, împărţindu-şi timpul între activităţi în ţară şi deplasări mai scurte sau mai lungi peste hotare.

​

Iniţial, s-a implicat fără rezerve în lupta pentru unirea Principatelor şi partida unionistă l-a folosit în frecvente deplasări peste hotare, la Viena, Paris, Torino etc. În anul 1858, cu ocazia Conferinţei speciale a Marilor Puteri privind problema românească, I. Bălăceanu s-a aflat circa un an de zile la Paris. În anul următor, aproape tot timpul s-a aflat peste hotare, Al. I. Cuza încredinţându-i misiuni secrete pe lângă sultan la Constantinopol, apoi la Torino, pe lângă premierul italian Cavour, şi la Paris, pe lângă împăratul Napoleon al III-lea. Ulterior, Ion Bălăceanu a devenit un adversar politic al lui Alexandru Ioan Cuza, situându-se pe poziţiile partidiei ce dorea, conform deciziilor divanurilor ad-hoc, aducerea în fruntea României nou-apărute a unui princpe străin. Astfel, s-a aflat în străinătate în cea mai mare parte a anului 1863.

​

În 1866, la patru zile după abdicarea silită a domnitorului A. I. Cuza, a fost numit la cererea împăratului Franţei, după propriile sale mărturisiri, agent diplomatic al României la Paris, unde a rămas circa un an şi jumătate.

​

"Amintirile politice şi diplomatice”

Este autorul unui document de mare importanţă istorică pentru cunoaşterea şi interpretarea unor evenimente din a doua jumătate a secolujlui XIX, în care a fost direct implicat –Memoriile sale politice şi diplomatice.

Editate de Georgeta Filitti, ele constituie un excepţional document istoric pentru întreaga epocă, începând cu revoluţia de la 1848 şi până în pragul secolului XX, adică aceea a formării României moderne.

Aceste memorii sunt cu atât mai relevante cu cât autorul lor a fost direct implicat în cele mai importante evenimente ale perioadei – Unirea Perincipatelor, urcarea pe tron a lui Alexandru Ioan Cuza, apoi a lui Carol, cu toate „dedesupturile” şi implicaţiile lor.

Din punct de vedere diplomatic, memoriile lui Ion Bălăceanu au de asemenea o relevanţă majoră, dat fiind că autorul lor  a fost mai tot timpul agent diplomatic (trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar) în marile capitale ale continentului: Paris, Roma, Viena, Londra şi Constantinopol şi, cum am văzut, primul diplomat român căruia i-a fost recunoscut statutul de ambasador.

​

 

Opera sa cea mai importanta este fara indoiala instaurarea monarhiei si aducerea Prinţului Carol „incognito” in tara.

Ion Bălăceanu a avut posiblitatetea să îl cunosască bine pe viitorul rege al României, de vreme ce, potrivit relatărilor sale (care completează sau chiar contrazic alte informaţii) a avut un rol major în aducerea sa pe tron.

După detronarea domnitorului Unirii, Ion Bălăceanu este însărcinat de guvernul provizoriu să plece la Paris, ca emisar, şi să intervină iarăşi pe lângă Napoleon al III-lea în vederea alegerii unui domn străin. Împăratul francez respinsese ideea iniţială a guvernului provizoriu de a i se face această propunere contelui de Flandra.

În această situaţie, Bălăceanu afirmă că a trebuit să se angajeze în găsirea altui candidat la tronul Principatelor Unite.

Prin doamna Cornu, o prietenă devotată a Împăratului, Bălăceanu ajunge să-l cunoască pe prinţul Carol de Hohenzollern, fiul prinţului Anton de Hohenzollern, guvernatorul militar al Renaniei, cu reşedinţa la Düsseldorf.

Bălăceanu face naveta între Paris şi Berlin, unde e primit în audienţă de cancelarul Bismarck ce urma să-şi dea şi el asentimentul, întrucât prinţul Carol era ofiţer al armatei prusace; apoi între Paris şi Düsseldorf, unde are destul de lungi conciliabule cu cei doi prinţi Hohenzollern.

Până la urmă, Carol e convins şi acceptă să vină ca principe domnitor în România.

Relatarea împrejurărilor în care a avut loc călătoria pe Dunăre a viitorului principe este de-a dreptul palpitantă. Prinţul Carol  se ferea să-şi dezvăluie identitatea faţă de autorităţile austriece, ostile Prusiei, fiind, de fapt, un „călător clandestin”, un personaj incognito. Ajuns la Baziaş, îl apucă o groaznică durere de dinţi, e nevoit să caute un doctor şi deci să întârzie.

​

Pe puntea vaporului se afla şi Ion C. Brătianu care fusese refuzat de Napoleaon III în ceea ce priveşte tratativele pentru aducerea unui prinţ străin deoarece, după cum ne încredinţează Bălăceanu, „fusese implicat în aşa-numitul complot de la Opera Comique, care urmărise drept ţintă asasinarea lui Napoleon al III-lea”. Totuşi, tot Bălăceanu consideră că "a fost deci uşor pentru ziarele liberale ale lui Brătianu să creeze legenda că şeful partidului liberal l-a adus pe principele Carol în România.”

​

​

Noul domnitor al României, principele Carol de Hohenzollern, i-a rămas recunoscător pentru sprijinul consistent pe care i l-a acordat pentru urcarea sa pe tron. Astfel, i-a încredinţat unele misiuni diplomatice peste hotare, ca de exemplu la Atena în 1868, când s-a negociat formarea unei alianţe balcanice, ce ar fi trebuit să ducă la obţinerea independenţei popoarelor din Europa de sud-est stăpânite de otomani.

​

În anii 1870-1871 a fost agent diplomatic al României în capitala otomană. După o vremelnică retragere din activităţi publice, când de altfel a călătorit frecvent peste hotare, în 1876 a fost numit agent diplomatic la Viena. A rămas în capitala austriacă circa şase ani, având un rol însemnat apoi, în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar în recunoaşterea independenţei statului român.

​

Spre sfârşitul anului 1882, a fost numit ambasador al României în capitala italiană, unde a rămas până în ianuarie 1884. Apoi patru luni a fost reprezentantul regatului României la Paris, după care, prin demisie, a revenit pentru puţină vreme în România. După o pauză în activitatea diplomatică timp de doi ani şi jumătate a fost din nou, în alte condiţii istorice, reprezentant al României în capitala otomană de pe malurile Bosforului. Apoi câţiva ani a fost delegat din partea statului român în Comisia Europeană a Dunării, ceea ce i-a prilejuit din nou frecvente deplasări peste hotare. Cariera sa diplomatică s-a încheiat cu o şedere de opt ani, din 1893 până în 1901, la Londra în calitate de şef al misiunii diplomatice a României de acolo.

 

Ultimii ani din viaţă şi i-a petrecut la Nisa, în sudul Franţei, unde a şi murit, în anul 1914, şi a fost îngropat în Cimitirul de la Castel.

 

Membrii familiei sale s-au împrăştiat şi ei în cea mai mare parte peste hotare. Astfel, de exemplu, surorile sale s-au căsătorit cu aristocraţi ruşi, iar cele cinci fete ale sale au contractat căsătorii şi au avut descendenţi în spaţiul francez împărţindu-şi zilele existenţei lor între Nisa, Bucureşti, Petersburg, Viena, Paris sau Londra. Unul dintre urmaşii lui Ion Bălăceanu este distinsul şi venerabilul academician Constantin Bălăceanu Stolnici, medic neurolog, pionier în domeniul neurociberneticii, profesor de neuropsihologie, membru de onoare al Academiei Române.

​

​