"Un cronicar spunea la un moment dat că Bălăcenii erau nebuni".

​

Era o vorbă: «Bălăcenii totdeauna îşi întindeau mintea după păreri nebune, adică după vitejii».

​

Erau curajoşi, riscau mult şi-şi sacrificau propriile interese pentru idei care gândeau ei că erau bune pentru ţară. Dar asta face parte din frumuseţea neamului“, spune Constantin Bălăceanu Stolnici.

​

Vorbind despre istoria Bălăcenilor in secolul al XVIII-lea si despre ramura prahoveană a Stolnicilor, Constantin Bălăceanu Stolnici ii caracterizeaza pe urmasii acestora in felul urmator: "au fost boemi, plini de fantezie, gustând din plin plăcerile vieţii, risipindu-şi averile şi trecând peste prejudecăţile care regizau viaţa socială a păturii conducătoare".

 

Numai că aceste năzuinţe pripite vor sfârşi de cele mai multe ori în tragedii. „Totdeauna s-au avântat cu planuri măreţe, idealuri luminoase, temerar, direct, fără intrigi şi ocolişuri, ca şi zborul săgeţii.

Totdeauna însă, când năzuinţele lor vor fi gata să se realizeze spre binele lor şi al Ţării Româneşti, pe careu au iubit-o şi au slujit-o, o conjunctură nefavorabilă va face ca totul să se prăbuşească, uneori cu un sfârşit năprasnic.

Destinul a fost totdeauna aspru cu aceştia."

​

Caci a doua trasatura pe care a identificat-o Constantin Bălăceanu Stolnici este că "a fost o familie cu ghinion".

​

"Vreau să spun că a fost o familie care n-a avut posibilitatea să se manifeste cum ar fi trebuit. Toate acţiunile mari nu s-au încheiat bine. Mereu intervenea câte ceva. Şi aşa, mulţi au fost persecutaţi, omorâţi..."

​